Acum doi ani, când s-a petrecut dezastrul de la Fukushima, eram în Redescoperă, cred că la Vâlcea, şi îmi amintesc perfect că a fost prima şi singura dată când am regretat că încăperea restaurantului în care mă aflam nu avea televizor. Astfel, trebuia să mă duc într-un alt salon şi să stau cumva în capul unor oameni de bine care-şi luau masa pentru a vedea derularea evenimentelor.

Nu puteam altfel, însă, e un microb de breaking news pe care l-am deprins din vremurile jurnalistice şi de care nu pot şi n-am să scap, probabil, niciodată. Fireşte, vorbesc de adevărate ştiri pentru care faci breaking news şi actualizări la fiecare minut, nu de prostiile neinteresante, de cele mai multe ori, pe care le pun ziarele şi televiziunile noastre la rang de super ştire – vă amintiţi revoluţia din Egipt şi că presa de la noi avea o cu totul şi cu totul altă agendă?!

Dar nu asta e lecţia.

Oricine a auzit, în copilărie, un “Tineretul din ziua de azi!” rostit pe un ton îmbufnat, cel mai adesea de vreo tanti prea împrietenită cu murăturile. Zâmbesc atunci când îmi amintesc neastâmpărările generaţiei mele, mai ales dacă le compar cu haosul de azi… Iată! Păcătuiesc şi eu prin a mă uita dojenitor spre tineret şi prin generalizare. Dar ieri, aici, la Toamna Orădeană, am dat un pic în mintea copiilor!

În caz că nu ştiaţi, la Tarom există cam 15% însoţitori de bord bărbaţi. Restul, de bună seamă, sunt doamne şi domnişoare. Asta am aflat azi, zburând spre Oradea, o premieră atât în ceea ce priveşte destinaţia mea aeriană şi faptul că am dat de un domn însoţitor de bord, cât şi prin faptul că a fost cam primul (meu) zbor intern fără zduncinături. Mă rog, mai puţin la aterizare… deşi e bine şi aşa, mai apăsat, parcă simt că mi s-a pus la loc o vertebră cervicală! Iar bagajele mele au ieşit primele, tan ta na!

Oradea mă aştepta… Haide, mă! Cum să mă aştepte Oradea taman pe mine? Mă aştepta Nebuloasa, care e timişoreancă via Sibiu, împrumutată acum de oraşul cu toamnă festivalieră. Şi mă mai aştepta “boy”-ul de la hotel: cum am tras maşina, cum a apărut! Am scăpat şi de completat fişa aia, ştiţi voi, că aveau datele mele în sistem – am mai stat aici, acu’ vreo 10 ani sau aşa ceva! Doar am semnat şi am primit cardul de acces în cameră!

Din care (cameră) se vede aşa:

Pentru că Festivalul Toamna Orădeană a început deja, chiar dacă eu nu sunt încă acolo (abia luni o să ajung), nu înseamnă că nu am ce să spune, de la faţa locului. Abia aştept să vă aduc şi eu poveşti de la festival, alături de Cosmote, partenerul printrerânduri pentru acest eveniment, însă, până atunci, m-a ajutat Alina Gâdoiu, căreia îi şi mulţumesc foarte tare pentru guest-post-ul ei! Mie mi-a plăcut mult cum a scris, şi sper să vă placă şi vouă! Lectură plăcută!

Începând de astăzi, pentru două săptămâni, Oradea îmbracă haine de sărbătoare şi aşteaptă oaspeţi la sărbătoarea Toamna Orădeană, un maraton cultural cu artişti unul şi unul, din toate genurile, pentru toate gusturile! Casa de Cultură şi Primăria oraşului îşi dau mâna pentru a îndemna orădenii să se bucure de toamna lor, de poveşti, muzică, teatru şi, sper, de mulţi vizitatori!

După două săptămâni de FITS şi un drum cu fetele, Ale şi Nebuloasa, am ajuns la Cluj şi, mai mult, mai precis, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, unde primul loc în care am pătruns e Casa Tiff, un fel de club de zi al evenimentului, prin care, aparent, trece toată lumea de la festival. Atmosferă foarte faină, mai ales că parte din gaşca online de la Cluj e implicată în TIFF, aşa că n-a durat mult până să facem o găşculiţă la masă.

Chapeau bas pentru organizare, badge-urile au venit de îndată, dimpreună cu o “poşetă” în care domnul Vaio, aici de faţă, încape la marea artă, şi nişte apă plată plină cu cuburi de gheaţă, numai bună să mă rcorească niţel, că azi a fost cam arşiţă.

Eram aşteptată şi hotel Belvedere, unul situat nu neapărat în buricul târgului, dar care este demn de numele ce-l poartă, panorama este de vis, şi, deşi camera nu e chiar mare, are tot confortul necesar, plus şifonier – prietenii ştiu de ce mă bucur de asta!

După ce ne-am cazat am plecat din nou în oraş pentru un gulaş la nush ce târg de mâncăruri tradiţionale aflat la doi paşi de Casa Tiff, şi pe urmă la film, în aer liber, în Piaţa Unirii, la Odiseea Spaţială pe care, nu ştiu cum, n-am apucat niciodată sa-l văd complet, în ciuda faptului că a fost difuzat şi paradifuzat la Cinemax. Am primit pernuţe de scaun şi pătură (wow!), ne-am aşezat confortabil şi, după ce s-a înnorat, apoi s-a înseninat şi apoi s-a înnorat din nou, am plecat, speriaţi de perspectiva ploii, fiindcă fulgerele păreau din ce în ce mai aproape. Cam aşa se sfârşeşte prima zi de TIFF, nu înainte de a continua să bifez, în lista de filme, pe acelea pe care mi-aş dori să le văd. Deocamdată sunt vreo 15… probabil că n-o să am vreme de toate, dar îmi place până şi ideea de a (avea de unde) alege.

Revin mâine cu impresii mai fresh, după ceea ce sper să fie o noapte bună de somn, prima cu mai mult de 5-6 ore în ultimele două-trei săptămâni. Deocamdată, prin uşa deschisă a balconului, răzbate un vag miros de tei, răcoare plăcută şi o linişte de care îmi era puţin dor după toată hărmălaia din ultima vreme.

Nu ştiu dacă am reuşit să reţin chiar tot, dar aproximativ astea sunt ştirile serii la o televiziune naţională. Ordinea de mai jos e dupa cum îmi amintesc eu, nu cea din Jurnal.

1. un infractor care era sa evadeze a fost împiedicat să facă asta, 2. un copilaş a ajuns la spital cu esofagul opărit de nush ce substanţă de curăţat găsită prin casă, 3. Iurie Darie, tremurând, aproape descărnat, pe patul unui spital, cu diagnosticul de hidrocefalie, 4. Şerban Ionescu plângând pe un al pat de spital, 5. am intrat în recesiune economică, 6. încă un ministru al educaţiei o dă de gard, 7. fructele româneşti de sezon sunt foarte scumpe, 8. un nene de la Sibiu (parcă) a murit în urma unei muşcături de căpuşă, 9. avem un nou şef al Poliţiei, 10. becurile economice au mercur, care poate duce la tot felul de boli periculoase şi chiar mortale.

Da, o să murim de la becuri. Şi toate ştirile astea au fost difuzate doar până la publicitate. Nici măcar una pozitivă.

Care e treaba?! Suntem prea mulţi? Tre’ să se mai sinucidă unii dintre noi?! Trebuie să fim atât de disperaţi, de demoralizaţi, de lipsiţi de speranţă încât să putem fi manipulaţi cât mai uşor, încât orice leu în plus la salarii şi pensii, orice piramidon adăugat pe lista de compensate să devină sărbătoare naţională?!

Am mutat pe VH1. E George Michael cu Freedom. Se potriveşte perfect!

În caz că se rămâne vreodată în pană de ştiri nasoale, aş vrea să amintesc că au murit Michael Jackson şi Liz Taylor, au dispărut dinozaurii, eu mi-am spart una dintre cănile favorite de cafea săptămâna trecută şi am auzit că unei vecine de la mine din bloc i s-au terminat sacii de gunoi seara, când toate magazinele erau închise.

TRAGEDIAAAAA! (a se pronunţa telenovelistic: trahedia)

PS Într-o notă ceva mai serioasă, vă daţi seama că eu trebuie să fac PR pentru un Festival de Teatru?! Na, acuma cine mai râde?!

Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)

Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!

UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!

Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.

De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!

Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.

Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.

Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.

La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!

Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.

Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.

Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!

Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!

____________________

* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)

*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.

**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!

Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)

Azi vine pe ecrane Babyteeth, un film pe care l-am văzut la TIFF, din primul rând, pe un scaun de plastic pe care nu l-am putut părăsi până la finele genericului, un pic înainte să mi se usuce lacrimile.
La fel ca la Orchids-ul lui Delbono de la FITS, aș putea evoca aproape chirurgical mai degrabă ce nu mi-a plăcut în film pentru ca, în fine, să simt ca totul mi-a proptit un pumn în stomac și un nod în gât și că, de fapt, ”Fraaaaaateeeeee, cum a fost filmul ăsta!”