Azi, pe la 11, a avut loc deschiderea Bursei de spectacole de la Sibiu. Evenimentul are aproape douăzeci de ani, a fost, până anul ăsta, în cadrul FITS, acum e independent, și, pentru că am fost la șase ediții în ultimii ani, pot să vă spun că e din ce în ce mai amplu, atât prin numărul participanților dar și prin conferințe.

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu a rămas așa, cu tilulatura asta, de ani de zile, dar, în fapt, nu mai e, de ceva vreme deja, doar de teatru. Nu doar pentru că spectacolele au loc în locuri neconvenționale, în catedrale, cafenele, librării și pe stradă, ci și pentru că vorbim de dans, literatură, muzică și alte dimensiuni integrate în ceea ce numim, generic, ???artele spectacolului???.

Iar faptul că FITS s-a dezvoltat atât de mult în zona asta neconvențională e un semn de empatie, iar eu prețuiesc foarte mult asta.

Anul ăsta sunt (iar) un pic implicată în FITS dincolo de calitatea mea de cronicar și, astfel, am avut bucuria de a da o mână de ajutor (nu aia ruptă, ailaltă), printre altele, și la expoziția de fotografie a lui Adi Bulboacă, unul dintre fotografii oficiali ai festivalului.
Expoziția este găzduită (ca și mine, de altfel!) la hotelul Continental Forum și, dacă ajungeți în Sibiu zilele astea, sper că n-o ratați!

Mi-a trebuit ceva timp ca să așez frumos lucrurile trăite și simțite la PLAI, fiecare în sertărașul lui: oameni, lecții, muzică, bucurii, energie. Mai ales energie. Acum o săptămână, pe vremea asta, eram în bucătărie la Andreea, unul dintre voluntarii PLAI care m-a găzduit pe perioada festivalului, și așteptam să se facă ora la care se deschid porțile.

Pentru trei zile, am trăit PLAI, cu emoții bune și cu revederi calde. La fel ca la Ideo Ideis, festivalul ăsta e mai degrabă de trăit decât de povestit, căci poveștile și lecțiile și le știe cel mai bine fiecare pentru el. Dar mi-a plăcut toată experiența, chiar dacă aș fi vrut să dureze un pic mai mult…

Ieri nu ne-a mai iertat ploaia la PLAI, așa că, după prânz, norii au prestat harnic și darnic aproximativ pe tot parcursul zilei, cu mici iertări, dar nu suficiente pentru cer senin. Firește că asta nu avea cum să mă oprească să mă bucur de festival, chiar de când am pătruns pe poarta Muzeului Satului Bănățean și până la finalul serii, din nou două ore mici din noapte.

M-am plimbat pe la corturile partnerilor culturali, în căutare de inspirație și lucruri faine. De la tablourile realizate cu arta quilling de către “rezidenții” de la Penitenciarul Timișoara (unul dintre cei mai vechi parteneri PLAI) până la cățeii și pisicile aduse spre adopție, de la Prin Banat, asociația care-și propune să redescopere locuri frumoase, până la Little People, cei care încearcă să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor care au cancer, și de la standul cărora am plecat cu lacrimi în ochi.

Nu-i ușor de scris de la PLAI, nu că n-ar fi o grămadă de lucruri faine petrecute în cadrul festivalului, ci pentru că atmosfera și vibe-ul nu sunt prea lesne de redat în cuvinte. Și nu e scuza cronicarului care, de fapt, ar avea mai degrabă chef să iasă prin Timișoara, ori să grăbească deja pasul către Muzeul Satului Bănățean, ci o realitate sau, mai degrabă, un îndemn către propria trăire festivalieră.

De la Casa Filmelor, la cortul Chill, de la Scena Mare la Scena Mică, via cele câteva locuri din care îți poți lua o bere sau ceva bun de mâncare, Muzeul e cucerit de oameni faini, care au venit să-și petreacă vreo câteva ceasuri în tihnă, chiar dacă tihna e asezonată cu ritmuri rapcore, dub, dancehall și ragga, de exemplu, așa cum s-au auzit la Asian Dub Foundation, trupa care a închis programul de la Scena Mare aseară. Dar să nu anticipăm! :)

După un drum care mi-a părut mai scurt ca niciodată, fiindcă am reușit să dorm în tren, am ajuns ieri la Timișoara, unde am fost primită cu atâta soare și căldură încât m-am întrebat dacă am făcut alegerile corecte în materie de haine. S-a dovedit, de azi dimineață că da, fiindcă în ceea ce voi numi de-acum Londra românească, ați ghicit!, plouă în reprize!

Și, ca de obicei, nu-mi pasă! (probe: A, B)

(LE ora 16: e foarte soare si cald!)

Vineri, în ultima zi de JAZZ TM, ploaia a fost harnică: a început cu noaptea-n cap, devreme, ca la instrucție: rap-rap-rap! În mintea mea se deslușeau clar, însă, trompeta de la The Lost Song, sunetul aproape ireal care mi-a însoțit orele mici pierdute în Vama Veche, pianul lui Teo Milea cu notele lui neoclasice și, în sfarșit, sitarul Anushkăi Shankar, cam de pe altă lume și el.

Printre picăturile de ploaie și printre rânduri, glumind și povestind, cu regretul că ploaia ne ținea prizonieri pe terasa acoperită de la Symphony Cafe (BIG Like pentru rabdare și serviciu prompt cu zâmbetul pe buze, băieți și fete!), cu pretextul unei înghețate, m-am fâțâit, totuși, până la Catedrală și înapoi, în Piața Operei, suficient cât să aud mai plin sunetul de pe clapele albe și negre, ba chiar să asist un pic la repetițiile lui Teo.

Când am acceptat invitația la JazzTM a fost așa, cu un pic de strângere de inimă, pentru că nu mă consider suficient de jazzificată pentru a relata, muzical vorbind, o desfășurare de nume ca cele aflate pe afișul acestei a doua ediții a festivalului. După prima seară, însă, mi-am dat seama că vreo cronică muzicală presărată cu tempouri și armonii ar fi total irelevantă față de ce se întâmplă pe scenă, în spatele și în fața ei. Adică, negreșit, artiștii invitați sunt foarte buni, toți, dar, indiferent de gusturi și preferințe muzicale, că nu toată lumea vibrează la toate concertele, atmosfera este cea care desăvârșește acest melanj muzical și artistic. Și ce atmosferă!

Better than cream cheese and bagels
Better than honey on bread
Better than champagne and pretzels
Better than breakfast in bed

Better than chili rellenos
Better than chocolate eclairs
Better than hothouse tomatoes
Better than fresh bartlett pears

Ieri, după o noapte în care n-am putut dormi deloc, am pornit către Timișoara la întâlnirea cu muzicieni de soi strânși sub semnul și îndemnul celei de a doua ediții de JAZZ TM. Opt ore de drum când însorit, când plouat, cu muzică și fără peripeții s-au terminat în parcarea Hotelului Timișoara, la doi pași, hai, poate trei, de backstage-ul festivalului și de Piața Operei, devenită cândva, nu știu când, a Victoriei. Oficial.

După ce am personalizat camera de hotel cu ce-am adus și eu de pe-acasă, am coborât să-mi salut deja-prietenii care se ocupă de producție – adică echipa extinsă de la PLAI: management și voluntari – și de care a ajuns să-mi fie drag, cumva, mai ales după ce, anul trecut, la PLAI, am asistat la una din ședințele lor. Sunt foarte mișto. Toți!