În timp ce-mi admiram ieri noii mei converși cu steluțe mi-a trecut prin minte ca o cometă (sic!) faptul că noi, tiff-arii cu badge (eu ne zic, generic, badger-i, desigur, dar nu cred că i-ar mai plăcea altcuiva!), exerimentăm festivalul un pic diferit față de public. Ne știm între noi, avem glume, amintiri comune, informații din și de culise, petreceri și-alte lucuri care îmbogățesc și ne completează experiența.
Prin urmare, pentru mine, deși sunt onorată și recunoscătoare în fiecare an pentru invitație și pentru că sunt aici, evenimentele speciale și toți oamenii ăștia minunat de creativi și de mișto la care am acces, sunt, cumva, o parte firească din experiența asta – uneori nici nu-mi mai dau seama ce norocoasă sunt!

Jur că nu știu cum trec zilele tiffestivaliere, pe bune!, parcă ieri am venit la Cluj, și puf!, au trecut deja cinci zile! Probabil ar fi trebuit să țin zilnic jurnalul ăsta de festival, hm!
Dimineața lecții și după aia filme, filme, filme, până seara, târziu! Uneori și floricele. Uneori și înghețată, mai da-o naibii de dietă din când în când!

Bag seama că ori înnebunește lumea, ori ieri s-a aliniat vreo planetă responsabilă de fixurile oamenilor care fac lucruri trăznite când li se pune lor pata – așa cum sunt ele prezentate în cinematografia foarte contemporană, că, na, la TIFF, cu câteva excepții de neprețuite arhive, numai filme noi se văd!

O să trec ușurel peste filmul cu vaca, primul dintr-un calup de patru văzute ieri, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, a fost ca un banc sec, așa, ci pentru că voi să mă concentrez pe Mr. Gaga – minunatul documentar făcut de Heyman Brothers despre uluitorul Ohad Naharin, coregraful & directorul artistic al Batsheva Dance Company, una dintre cele mai bune din dansul contemporan. Ăăăă… din lume!

Am ajuns acasă de vreo două zile, tot cu gândul la FITS, ăsta care tocmai s-a terminat, ăla care urmează. A fost una dintre cele mai bune ediții pentru mine, cu mult frumos, cu mult drag, cu multe de făcut și de îngrijit, prieteni noi și mai puțin noi, bucurii, minunări și nelipsitul dans în ploaie la Clubul festivalului.

Festivalul de teatru de la Sibiu este despre toate astea și multe altele, dar în primul rând e despre public și echipă, despre implicare, pasiune, respect și empatie.

Cred, onest, că ceea ce faci din și cu pasiune, chiar dacă e vorba de job, are cele mai mari șanse să iasă bine, fiindcă ăsta e genul de sentiment și valoare care (se) transmite și generează, la rândul său, pasiune.

Ieri a fost o zi care a stat sub semnul ăsta pentru mine la FITS, și vă povestesc imediat de ce.

Ieri am colindat străzile un pic mai mult decât în celelalte zile, parte pentru că simțeam nevoia unei evadări, parte pentru că, spre final de săptămână s-au adunat mai mulți prieteni festivalieri de care îmi era dor.
FITS e o experiență grozavă oricum ar fi, dar parcă e și mai faină cu mulți prieteni aproape, să dezbați spectacolele. Alături de alegerea spectacolelor, faptul că există gusturi diferite și, prin urmare, opinii diferite, e unul din deliciile evenimentului!

Fără să socotim turiștii, în cele zece zile de FITS, Sibiul primește cam 2500 de invitați oficiali și, firește, unii dintre ei, au locuri rezervate la spectacole. De altfel, ca o paranteză, discuțiile, schimburile de idei și planurile de turneu nu se întâmplă exclusiv la Bursa de spectacole, ci peste tot, prin festival, unde se întâlnesc un manager și un artist.

Unii dintre invitați aleg să meargă la alte spectacole sau evenimente decât cele pentru care au invitații, astfel că așa mai rămân câteva locuri și pentru întârziații care au uitat să-și ia bilete.

???După cum la scenografie nu mă tem să mă las pe mâna lui Buhagiar, tot așa la fotografie nu mă tem să mă las pe mâna lui Bulboacă, fiindcă respectă ce se întâmplă pe scenă??? – Radu Afrim.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, dacă aș fi fotograf de teatru și unul dintre cei mai importanți regizori de la noi ar spune asta despre mine, în fața prietenilor și a presei, la chiar vernisajul expoziției mele, m-aș super emoționa!

Ieri am trăit unul dintre cele mai frumoase și mai intense momente dintre cele petrecute vreodată la FITS. Și au fost multe asemenea, să știți!

Totul s-a întâmplat la finele spectacolului de teatru coregrafic, Imagine All the People, pus în scenă la Opera Națională din Iași de către Gigi Căciuleanu. Spectacolul a fost foarte frumos, mi-a plăcut mult, mergeți să-l vedeți dacă aveți ocazia, dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre ce a fost după.

Trec zilele în goană, vorba poetului, și am, așa, o mică strângere de inimă când mă gândesc că suntem, deja, în a doua parte a festivalului. Și eu aș vrea să nu se termine niciodată, cum zice reclama aia!
Azi povestesc un momente mic dar semnificativ pentru mine și pentru felul în care percep eu festivalul ăsta.