Săptămâna trecută, direct de la Sibiu, am ajuns la… închisoare! Nu, nu pentru că am făcut eu ceva reprobabil, ci pentru că cei de la Coca Cola HBC, Diverta şi Next au organizat acolo o dăruire de cărţi cu gânduri bune pentru deţinutele de la Târgşor, singura puşcărie de femei din ţară! Evenimentul s-a numit Mărţişoare de REeducare, a fot chiar pe 8 Martie şi face parte dintr-un program mai amplu numit REconcept!

(vă avertizez că e un text lung şi că nu voi permite nici un fel de comentarii jignitoare la adresa deţinutelor)

Pe scurt, peste 650 de volume, de toate felurile, de la romane de dragoste, la romane istorice, ba chiar şi câteva cărţi de citire, pentru că unele deţinute nu ştiu a citi, şi pe fiecare o dedicaţie de şi cu suflet de la oameni faini din ţara românească, printre care Oana Pellea, Ada Milea, Ducu Darie, Oana Cuzino, Dan Puric, Radu Muntean, Ana Ularu, Ozana Oancea, Alexandru Solomon, Cabral şi alţii. Şi, da, au fost şi câţiva bloggeri printre cei care au scris  dedicaţii pe cărţi!

Printre ei, şi subsemnata, doar că eu am ales să dăruiesc o carte din biblioteca personală, “Femei în ţara bărbaţilor” (Ed Univers pt Cotidianul) împreună cu un mesaj scris de mine, nu un citat – aşa mi s-a părut mie că poate le ajut cât de cât pe cele de acolo.

Dincolo de gând şi carte, mi-am dorit, însă, să ajung la Târgşor, la eveniment, să cunosc unele dintre aceste femei, cu gândul că oricum e o experienţă dar, mai mult decât atât, poate fi o lecţie despre toleranţă! Şi, cumva, chiar a fost!

La Târgşor lipseşte Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

Un microbuz ne duce până la poarta penitenciarului, unde aflăm că trebuie să aşteptăm un pic, fiindcă un alt grup de vizitatori e înaintea noastră. Îi văd, coboară dintr-un autocar, mulţi copii şi tineri, unii au flori. Estimez că sunt rude ale deţinutelor, fiindcă altfel cine ar duce nişte copii la o puşcărie, alta decât Doftana, sa-i facă pionieri să vază istorie cu ochii lor?!

Ni se spune clar că în interior nu avem voie cu nimic altceva în afară de un notes şi-un pix. Nu telefon, nu aparat de fotografiat, nu alte electronice, nici măcar un memory stick pe care tipul de la Mediafax îl uitase în buzunar.

În jur, în faţa închisorii, o mulţime de autoturisme. Mă uit la mărci, nu’s chiar Dacii, toate, şi destul de noi. Presupun că o parte sunt ale celor care lucrează acolo. Văd şi un Audi, mă întreb dacă o fi al şefei închisorii. Parcarea improvizată se face perpendicular pe zidul unei biserici, aparent părăsită, fiindcă sus, în turlă, în loc de geamuri văd scânduri, şi o parte din acoperişul metalic lipseşte, pierită de cine ştie ce vânturi. E cea mai înaltă clădire, cât văd cu ochii.

Vizavi de biserică, un bloc cu două etaje şi ceva spaţiu verde în faţă. Aveam să aflu că e destinat unora dintre cei care lucrează în penitenciar, dar şi deţinutelor cu regim deschis, care au mai puţin de un an până la eliberare şi care pot petrece acolo câte o zi împreună cu familia.

Între aceste două clădiri, o alee lată, iar în capătul ei, poarta de mai jos, şi am senzaţia că lipseşte vorba lui Aligheri de la intrarea în infern: Lasciate ogne speranza! Poarta e roşie, dar nu e nimic vesel acolo. Pare implacabil.

Aşteptăm un pic, apoi predăm buletinele şi suntem strigaţi, pe rând, ca să intrăm. În uşă, un bărbat, gardian, compară poza cu persoana. Cât aştept să fiu verificată prin buzunare de o gardiană, îl întreb, curioasă, ce armă are, că are, uite colo, la şold! “Carpaţi, domnişoară”, zice el. Nu cutez să întreb dacă a fost nevoit să-l scoată vreodată din toc, probabil că nici nu mi-ar spune, dar îi zic c-am auzit că se fabrică şi mai bune, “alea de Sf. Gheorghe erau ăle mai bune, nu?”, glumesc, referindu-mă la ţigări. Gardianul likes this, că râde.

La control mă lasă cu pachetul de ţigări, dar îmi opresc căştile de la mobil, pe care le uitasem de gât. Nu stăruiesc să explic că mi se pare o precauţie prea mare, locul lor, regulile lor şi, mai ales, intenţionez ca vizita mea să aibă sfârşit peste câteva ore, nu zile, aşa că avansez şi intru dincolo de poartă!

În închisoare, altfel decât mi-am imaginat

Ne întâmpină chiar directoarea închisorii, comisar de penitenciare, ăsta-i este gradul. E o femeie înaltă, destul de tânără, dichisită fără să pice în nici o extremă, şi are un palton bej, lung, cu tăietură militărească, pe care îl admir tăcut. Ni se urează bun venit şi începem să punem întrebări. Nu insist cu detalii despre istoria locului, doar vă spun că la Târgşor sunt 650 de deţinute, împărţite în celule al căror număr de paturi variază de la 8 (parcă) la 20, deţinute între 16 şi 57 de ani, 2 “vieţaşe”. Paturi supraetajate, fireşte, şi deja locul, deşi destul de generos ca spaţiu, cu alei late şi spaţii verzi, mi se pare şi mai închis.

Mai trecem de un control şi de o poartă ce desparte zona administrativă de puşcăria propriu-zisă, şi intrăm în curtea interioară a închisorii pe latura mică a unui patrulater de clădiri joase cu gratii la geamuri. În faţă, o alee lată, de asemenea, mărginită de o altă biserică, una mică. În stânga, cum intrăm, la parterul clădirii e un magazin, în dreptul căruia e o coadă de câteva persoane, apoi Locul de fumat, marcat ca atare, cu o tăbliţă. În dreapta, chiar la intrare, ele. Deţinutele. Par atât de relaxate!

Sunt strânse ghem şi vorbesc între ele, un pic zgomotoase, aş spune chiar “vesele”, dacă nu mi-aş aminti, totuşi, unde suntem. Nici vorbă de vreo uniformă, sunt cât se poate de multicolor îmbrăcate, unele au basmale, altele nu, unele-s cochete, altele, cele mai în vârstă, se mulţumesc cu o bluză şi un pantalon de training, şosete peste, şi papuci de plastic. Cele mai multe dintre ele sunt de etnie romă, dar grupul e atât de pestriţ şi colorat încât îmi e greu să risc un procentaj. Aş spune, totuşi, că e o majoritate cam de 65 la sută.

Faţă în faţă cu chiriaşele de la penitenciar

Nu-mi ia prea mult timp să mă prind că agitaţia lor ni se datorează. Sunt la fel de curioase faţă de noi pe cât suntem şi noi faţă de ele. În plus, în grupul nostru sunt şi bărbaţi, ceva ce nu văd prea des, îmi închipui! Ne măsurăm reciproc, cu aceeaşi curiozitate şi, brusc, mi se face un fel de jenă pentru curiozitatea mea faţă de ele fiindcă ştiu că, fără să-mi propun, mă cam holbez!

Unele dintre ele, mai tinere, sunt mai exaltate şi ţin să se remarce: una chiar se duce spre poarta pe care am intrat noi şi se caţără cu picioarele pe-o bancă. Directoarea o vede şi o apostrofează blând, dar ferm: Măi Cutare, dar ştii că nu ai voie să stai acolo, aşa! Treci lângă celelalte! Îi spune pe nume (cel de familie), dar n-am reţinut cum o chema. De altfel, nu am voie să vă spun numele lor reale, nici ale celor cu care am vorbit, aşa că o să folosesc nume fictive.

Ne regrupăm şi ne pregătim să intrăm în bibliotecă, acolo unde urmează să aibă loc evenimentul. Până să intrăm, o deţinută mai în vârstă, genul de mămăiţă pe care ai vedea-o bine mersi la taraba cu ceapă verde in piaţă, se apropie de directoare şi-i cere sfatul referitor la transfer. Ar vrea să meargă undeva mai aproape de casă şi de familie. E drept că Târgşor e singura puşcărie de femei din România, dar mai sunt penitenciare care au secţie de femei şi în alte locuri din ţară. Directoarea îi spune frumos că trebuie să vină în audienţă şi că “vedem, cumva”, dar cu un ton din care pricep că chiar o să încerce s-o ajute pe femeia asta.

Intrăm în bibliotecă, iar evenimentul pentru care suntem acolo e gata să înceapă. După asta, putem sta de vorbă cu deţinutele.

***

Later edit: plănuisem o a doua parte pentru textul ăsta, dar am avut rezerve în a da din casa acestor femei care s-au bucurat că au oameni noi cu care ot schimba o vorbă. Mai mult, am vorbit și cu deținute care erau în afara grupului cu care ne era permis să stăm de vorbă. Dincolo de curiozitatea (pe care mi-o admit firească în context dar și puțin rezervată), am descoperit alte două povești pe care, însă, nu m-am îndurat să le dau mai departe pentru că eu însămi nu am știut cum să le încadrez. Cât adevăr e acolo, cât teribilism și câtă memorie post factum alcătuită cu grijă în zilele lungi de la Târgșor. Și nici acum, după aproape trei ani, nu regret că nu am scris continuarea. Dar, din când în când, mă gândesc la cele cu care am vorbit și mă întreb ce s-o fi ales de sufletele lor…

Inevitabil, pe 12 martie, vreau, nu vreau, e ziua mea! Eu mi-aş fi ales una mai spre vară, aşa, când era mai cald, dar cum programul a fost făcut fără să fiu consultată, e azi!

Prilej pentru bilanţuri, proiecte şi planuri, dar şi mulţumiri, căci mai ales acum se cuvin, părinţilor, că au acceptat şi-o fată, deşi listele erau doar cu nume de băieţi, şi m-au crescut cu dragoste şi înţelepciune!

Apoi prietenilor şi oamenilor frumoşi din jur care-mi redesenează, mai blând sau mai ferm, arhitectura personală atunci când mie îmi tremură mâna, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, tuturor celor care azi (sau oricând) mi-au trimis gânduri bune şi urări inspirate!

Poate că nu sunt acolo unde plănuiam să fiu, dar cu siguranţă am ajuns să trăiesc lucruri şi experienţe atât de faine că mi-au depăşit imaginaţia! Mi-e destul de clar de-acum că viaţa mea nu e un Excel, dar oricare ar fi programul în care scriu zilnic câte o pagină, e bine că mă pot uita înapoi cu bucurie!

Îmi şi vă doresc tuturor să vi se întoarcă înmiit urările, să fiţi bucuroşi de ce trăiţi şi, printre rânduri sau nu, să-mi rămâneţi în continuare aproape!

Vă mulţumesc din suflet!

(şi ziceţi “Mersi!” că nu cânt eu!)

Mâine e ziua mea şi, deşi nu ţineam în mod special să marchez momentul în acest an, am făcut, totuşi, rezervări,  într-un loc drăguţ din Bucureşti, pentru cine are chef să treacă şi să-mi ureze una-alta. Am organizat şi nişte surprize pentru cei care vin – mulţumesc mult, MJ!, aşa că ştiam treburile aranjate, parte din prieteni anuntaţi deja, o altă parte urmează!

Ieri aveam în plan să trec pe la prietenii mei, L&A, pe acasă, “vorbim şi noi, una, alta”, şi apoi să merg la Eurovision, răspunzând invitaţiei celor de la TVR, cărora le şi mulţumesc pe această cale. Am ajuns la prietenii mei, mi-a deschis A. şi am început să-i povestesc aventura cu taximetristul, să admir modificările pe care şi le-au făcut în hol… “Unde-i L.?”, întreb de doamna lui. “Cred că-i prin dormitor, pe undeva, vezi şi tu”, zice.

Ca să ajung în dormitor, trebuia să trec prin sufragerie. Dau să intru, dar mă decid să mă dau jos întâi de pe cei 10 cm de tocuri, apoi observ şi noile rafturi din hol, pe locul în care era o măsuţă, aşa că iau mâna de pe clanţă. Sunt foarte mişto, şi remarc lucrul ăsta cu voce tare. Apoi intru în sufragerie:

Suprizăăăăăăă!

Prietenii mei sunt pitiţi în sufragerie, au flori frumoase pentru mine şi un tablou cu marea, şi strigă toţi Surprizăăăăă! Mi-au copt-o, şi au făcut-o atât de bine, încât aproape îmi dau lacrimile! Aproape toată gaşca consacrată e prezentă, nu lipseşte nici Miruna, favorita mea, care mi-a desenat o felicitare cu Mica Sirenă – Miruna are şase ani! Sunt copleşită!

Şi totuşi, pentru că promisesem, nu peste mult timp, am plecat către TVR şi Camera Verde a Eurovisionului! După prima repriză de cântece şi nebunie de culise, şi după ce bateria de la laptopul meu a cedat, m-am gândit un pic mai bine ce contează, de fapt: o poveste pentru blog sau o poveste pentru viaţă?!

Ţin mult la blogul meu şi la toată munca pe care o fac pentru a avea texte şi informaţii interesante printre rânduri şi n-ar fi fost prima dată când lipseam de la o zi de naştere în gaşcă pentru că promisesem deja că particip la cine ştie ce eveniment dar de data asta era altceva. Prietenii mei s-au străduit să-mi facă super supriză şi cadou şi m-am trezit întrebându-mă de ce nu sunt, de fapt, acolo. Aşa că, da, am plecat din Camera Verde şi din live blogging şi m-am dus acolo unde trebuia să fiu, de fapt. Sper ca voi, cetitorii, să mă iertaţi pentru că v-am lăsat cu ochii în soare! :)

Iar vouă, dragii mei prieteni, vă mulţumesc pentru surpriză, pentru gânduri şi pentru că-mi sunteţi în preajmă! Şi… alaiul zilelor de naştere din 2012 abia s-a pornit, da?! :D

În culise la Eurovision, în camera verde, locul în care stau toţi artiştii înainte şi după ce ajung pe scenă pentru a-şi cânta piesa, aşa că vom avea parte de manifestarea tuturor emoţiilor. De altfel, parte din ele se observă deja, încordarea, dar şi aparenta siguranşă pe sine.

Miza nu e chiar mică, toţi îşi doresc să obţină statutul de reprezentant al României la Eurovision, pentru că asta înseamnă şi multă expunere media. Eu doar sper să avem o piesă foarte bună la Baku! Şi, gata, începe concursul!

Cătălin Josan e primul, piesa se numeşte Call My Name – nu e rea, dar abia a început competiţia!

Cum se votează?

Publicul va putea vota piesa preferată apelând 0900 16 09 XX (unde XX este numărul fiecărei piese în ordinea intrării în concurs) din reţelele Romtelecom, Cosmote, Orange, Vodafone sau pot trimite un SMS la numărul 1267 cu numărul piesei preferate în reţelele Cosmote, Orange, Vodafone, tariful fiind de 0.37 E (TVA inclus). Fiecare piesă va putea fi votată de 11 ori de pe un număr de telefon, indiferent de modalitatea aleasă (apel sau SMS).

Ana Mardare – If You Find Simple Words To Say – drăguţă Ana, slăbuţă piesa… Cam 1980-istă, după gustul meu. Clar, nu!

Viki Red (pas mal!), cu If you Ever Feel , şi RPK – Singura care. Nu cred că e singura care nu se va califica :)

Lucian Oros are voce ok, şi nici piesa nu e rea, The Best a Man Can Get, dar parcă n-are zvâc – deşi a primit reacţii bune din public, live! Încă aştept ceva care să mă dea pe spate!

Între timp, artiştii din camera verde s-au concentrat în primul rând de canapele. Unii chiar cântă refrenele celorlalţi, unii pozează în relaxaţi, alţii fac glume… Oricum, e clar că toţi au emoţii!

Raluca Ocneanu acum, am văzut-o la repetiţii, până acum mi se pare cea mai ok, însă ea şi un pian + incă două fete pt backing vocals nu prea promit sow pe scenă. Dar, oricum, până acum, mie mi se pare cea mai ok. Time is on my side.

În sfârşit, piesă cu zvâc! Electric Fence – Şun-ta se cheamă piesa şi, da, a rupt!

(revin!)

De fapt, aici s-a terminat live-ul Eurovision din Camera Verde pentru mine. Dar e de bine!

Şi, da, în caz că n-aţi aflat deja, a câştigat Mandinga, că aşa a vrut publicul. Eu i-aş fi trimis la Baku pe cei de la Electric Fence, cred că ar fi avut şanse mai mari la un loc fruntaş. Dar, asta e, avem o piesă, şi sper să facă treabă cât mai bună la finala din 26 mai!

TVR organizează din nou preselecţie naţională pentru cântecul ce urmează să reprezinte România la Eurovision, concursul internaţional care, în acest an, se desfăşoară la Baku.

Sunt 15 piese înscrise în concurs iar ieri am fost la repetiţii, în culise: unele nu se aud rău chiar deloc! Bune sau mai puţin bune, oricum, în seara asta au parte de jurizare, atât din partea publicului cât şi din partea unor specialişti, oameni de radio şi reprezentanţi ai caselor de producţie muzică.

Vom urmări împreună, sper, comptiţia din seara asta, pe TVR1, de la ora 21. Eu mă voi afla în Camera Verde, adică în culise, şi vă povestesc, live, aici, printre rânduri, ce nu se vede la televizor. De asemenea, mai puteţi urmări detalii de culise pe pagina de facebook a concursului Eurovision în România sau pe Twitter, #eurovisionro.

Apropo, mie mi se pare că România a avut, în timp şi piese foarte bune la acest concurs. Una dintre preferatele mele este Let Me Try, Sistem & Luminiţa Anghel:

Alte informaţii despre Eurovision găsiţi aici şi… fie să câştige cei mai buni diseară!

E 3 jumate noaptea. În loc să dorm, ca oamenii normali, cobor cu bagajul să fac check out la hotel. Taxiul vine în câteva secunde şi ajunge mult prea repede la gară. Mai am jumătate de oră până pleacă trenul, ce naiba faaaac?!

Cum intri în gară te doboară mirosul de om nespălat. Una dintre surse e chiar la intrare, claie peste grămadă, adunată peste nişte boarfe. Cealaltă e chiar în centru, prăvălită la baza unei coloane.

Identific urgent singura casă la care se vede lumină,dar trebuie să aştept cuminte până vine tanti. Cer biletul şi întreb dacă există prize în vagoane. Tanti zice că da şi mă bucur, fiindcă e puţin probabil să dorm, carte n-am, aşa că măcar laptopul să-mi fie tovarăş de drum. Iau la clasa 1, că cică acolo-s prize. Apropo, un bilet dus Sibiu-Ploieşti Vest costă 97 de lei, pentru 256 de kilometri, iar până la destinaţie trenul o să facă nu mai puţin de cinci ore şi trei minute!

Aş mai sta în gară până pleacă trenul, dar mirosul e de nesuportat, aşa că ies.

Peron pustiu, caut (măcar) o lampă!

Trenul e tras la linia trei, „dar e mai încolo, ăsta care se vede în dreptul gării pleacă la şase???. Inevitabil, trebuie s-o iau prin pasaj. Urăsc pasajele din gări: sunt întunecoase şi miros urât, dar n-am ce face. Cobor, urc. Pe peron e o beznă strivită doar, când şi când, de lanternele ceferiştilor care verifică nush ce la tren. Merg încet spre vagonul meu, vagonul doi, cine mă grăbeşte?!

În dreptul uşii, o fiinţă extraordinară, bărbat, după aparenţe, se uită la mine de sus, la propriu!, cum mă străduiesc să urc fără să-mi scape niciuna din genţi ori rucsacul cu laptop. Şi mai am şi punga de plastic cu apă şi alune. Desigur, nu face nici un gest să mă ajute. E mândru ceferist, ce mama naibii! Probabil că a făcut şi grevă că CFR-ul nu plăteşte sporuri de noapte. Ia mai dă-i dracu’ de pasageri, de ce le-am face fraierilor viaţa mai uşoară?!

Da, pisi, nu te strădui, să nu faci hernie sau ceva! Stai acolo şi uită-te la mine, să nu te mişti un pas! Aşa, stai în uşă! Mă urc, îi arunc cea mai cruntă privire de care sunt capabilă la ora asta, mă strecor (cu greu) pe lângă el şi trec.

Pentru priză, apăsaţi tasta 2 şi rămâneţi aşa!

Uite compartimentul, ieeeeee! Mă uit după priză. Ioc priză! De bucurie îi urez de sănătate lui tanti de la casă. Măcar dacă nu întrebam, dar am întrebat! Şi i-am lăsat şi bacşiş!

Măcar sunt şi lămpi individuale. Sunt, dar nu funcţionează, nici măcar una dintre cele şase. Resemnată, mă duc să fumez o ţigară, ultima înainte de drum, similară cu cea a condamnaţilor la… călătoria cu CFR.

Mă uit cine se mai urcă în tren, sunt doar două persoane. De fapt, numai una, o femeie, că cealaltă persoană sunt eu! Şi, mă rog, personalul navigant, sau cum le-o zice ăstora în cartea de muncă!

Mă instalez destul de comod pe unul dintre cele şase locuri, scot laptopul şi încep să scriu. O smucitură îmi indică faptul că trenul s-a pus în mişcare. Ta tam! Ta tam! Peste câteva minute, hop şi naşul! Are ochelarii pe nas, ca un pedagog de şcoală nouă. Îi dau biletul în timp ce-l întreb de prize. Sunt, dar în primul vagon. – Şi pot să mă mut? – Puteţi.

Normal că pot! Primul vagon e de clasa a doua, şi aş putea să pun pariu că tanti de la casă ştia unde-s prizele!

Serviciile premium ale CFR-ului

Trenul e deprimant de gol. În afară de femeia de mai devreme am mai văzut încă trei parageri, fiecare cu compartimentul său! Şi eu am compartimentul meu. Presupun că pe la Făgăraş sau Braşov s-or mai urca. Şi poate la Ploieşti, dar eu cobor acolo azi, că nu mă duc direct acasă. Adică altfel ce sens are avea să aibă trenul atâtea vagoane, vreo 6-7, să tot fie!

Da, sunt prize în compartimentul ăsta, dar în loc de şase locuri, sunt opt, mai înguste şi mai incomode. Măcar nu e frig, deşi ar putea să fie mai cald. Apăs pe butonul „mai cald??? iar indicatorul pare să arate că a priceput comanda.Acum, când mă uit la el, s-a resetat, ca şi cum n-aş fi apăsat în veci pe butonul ăla! Damn! Trece naşul, dă din cap. E ok? E ok.

De fapt, acum, că îmi amintesc în ce an suntem şi pe ce continent, nu prea e ok. Nu e deloc ok!

Încerc să adorm. Până la Ploieşti mai am ceva mai mult de patru ore şi, dacă reuşesc să mă odihnesc oricât de puţin în noaptea asta, sunt preţioase! Mai am o singură dilemă: oare să sting lumina sau nu?!

(…)

Am stins-o. Coafura a rezistat, iar trenul a ajuns în gara Ploieşti cu două minute mai devreme. Servicii premium, să nu ne mai plângem! :)

Am mai zis aici, şi chiar cred asta: consumul exagerat de media autohtonă nu doar că te spală pe creier, dar te poate duce la stări ce variază de la depresie – “Floare albastră, totul este trist pe lume” şi  insecuritate “Energia se va scumpi. Preţul gazelor creşte, facturile la întreţinere ating cote alarmante”, până la  furie – “Şoferul care a accidentat pe cineva pe trecerea de pietoni primeşte şase luni cu suspendare” sau “Parlamentarii îşi iau încă o zi liberă” şi aşa mai departe.

Bombardaţi de atâtea năpaste ŞOC, SENZAŢIONAL, VEZI AICI!, pare că apocalipsa nu vine, apocalipsa e, o trăim! Nu e greu de înţeles de ce atâţia oameni devin adevărate bombe cu ceas atâta timp cât asta e realitatea pe care parcă se încăpăţânează să ne-o livreze media, pe lângă faptul că, oricum, nu ne putem cumpăra toţi pantofii frumoşi din lume!

Ieri cineva se întreba pe facebook, retoric, fireşte, cum de ai săi părinţi au omis să-i spună că nu trebuie să aibă încredere în nimeni, niciodată. I-am răspuns că eu nu cred că se poate trăi aşa, mereu uitându-te după umăr, mereu aşteptându-te la ce e mai rău! OK, nu trăiesc pe nici un norişor pufos “croit” din vată de zahăr, departe de mine confortul ăsta. Şi pe mine mă dezamăgesc oamenii, din când în când, la fel ca pe oricare, însă pot să văd şi partea bună! Oamenii ăia care-ţi fac surprize frumoase când te aştepţi mai puţin, oamenii ăia care răspund la telefon la miez de noapte, fix când se întâmplă să ai tu nevoie de ajutorul lor. Că uneori se întâmplă!

Pe oamenii ăştia de ce nu-i mai punem la socoteală?

Acu’ vreo zece zile 30 de oameni, dar nu chiar, că e vorba de bloggeri, am mers să vizităm fabrica Danone. Am scris deja un text despre asta, însă acum, că s-a scurs ceva timp, vraja pe care ne-au făcut-o acolo îşi pierde efectele, aşa că pot să vă spun cum a fost cu adevărat.

Întâi de toate, nu ne-am deplasat cu un autocar ci cu o locomotivă care a poluat foarte tare oraşul. Ceaţa aia de acum câteva zile, o mai ţineţi minte? Era de la locomotiva Danone! Apropo, tot ei sunt de vină şi pentru gropile din oraş. Nu ştiu cum, dar sigur ei sunt, nu credeţi?

Ce magie, ce vrăjitorie au făcut, nu am de unde să ştiu, dar cerul era senin şi se reflecta frumos în clădirea de sticlă unde compania îşi are sediul şi birourile. Ba era chiar soare, ca s-o zic p-a dreaptă! Fireşte, ceea ce nouă ni s-au părut tablouri cu copii erau, vezi bine, nişte poze cu diavoli tasmanieni care rânjeau. Dar na, noi, toţi 30, eram spălaţi pe creier chiar în acele momente, aşa că noi am văzut lumină, curăţenie şi zâmbete. A, şi pentru că veni vorba, fata de la recepţie mânca seminţe şi se uita la un meci de fotbal!

Georgiana, Bogdan şi toţi ceilalţi pe care i-am întâlnit acolo s-au concentrat tare mult pe parcursul întregii vizite în aşa fel încât nouă doar să ni se pară că gemul de fructe, fix ăla care se pune în iaurt, are gust bun, de fructe. De fapt, probabil am mâncat nişte lipici Pelicanol amestecat cu cerneală!

Iar în fabrică… De fapt, care fabrică? Câmp viran, nu e nici o fabrică, puteţi să mergeţi să vă convingeţi că nu e acolo clădirea! Nici rezervoarele imense în care şade laptele, nici maşinile care aduc lapte. De fapt, care lapte, nu?, că există atât de mulţi deştepţi pe internet care ştiu ei mai bine că nu există lapte în Danone decât pe etichete, că ditai firma internaţională, cu aproape 350 de milioane de consumatori la nivel mondial, s-a strecurat abil, din 1919 încoace, prin legislaţia a aproape 50 de ţări din lumea asta mare! Probabil au avut noroc, nu?

În fine. La fabrică se schimbă foaia, ne dau şoşoni, halate, căşti şi ochelari de protecţie, şi noi, neştiutorii, ni le punem, fără să ne dăm seama că ăsta e modul în care urmează să vedem, ştiţi voi, o fabrică de lactate şi nu ceea ce era, de fapt, acolo!

În primul rând, toate recipientele uriaşe pentru lapte, pasteurizare, separare şi toate ţevile sunt din carton vopsit cu argintiu, nu din metal. Fireşte, aşadar, că prin ele nu trece nici un lichid, altfel s-ar face terci. Logic, nu? Toţi oamenii aia pe care i-am văzut făcându-se că muncesc în fabrică erau actori de mâna a şaptea angajaţi cu ziua, ca să ni se pară nouă treaba treabă! Sunt aproape sigură că pe unul din domnii din camera de control l-am văzut într-un film semnat Sergiu Nicolaescu, era pe un cal şi încasa o smetie de la Mihai Viteazu!

Pentru că, na, chiar şi figuranţii, sau mai ales figuranţii!, sunt scumpi, nişte scumpi!, nu erau prea mulţi. Ceilalţi erau, după cum urmează: nişte marmote care lipeau etichete, o pereche de pinguini responsabili cu depozitele frigorifice, care zburau din raft în raft cu agerimea cu care prind peşte în ocean, două pisici responsabile cu CTC-ul, nişte urşi koala care dansau graţios în jurul dulceţurilor, şi, în fine, un vultur care supraveghea tot şi despre care am aflat că se numeşte MIG Brother! Nu sunt foarte sigură, dar cred că erau şi cei doi krilli din Happy Feet 2, lupul din Scufiţa Roşie şi alte personaje care există doar în binecuvântata imaginaţie a scriitorilor de basme!

De fapt, abia la SMS Bucureşti, când ne-a arătat Georgiana filmul mi-am dat seama că se turna un film, vedeţi bine, am avut dreptate cu asta, că nimic din ceea ce se vede mai jos nu e, nu are cum, vorba aia!, să fie adevărat! Apropo de asta, când nu vă uitaţi la ele, iaurturilor Activia le cresc nişte dinţi mici şi ascuţiţi, Actimelurile dansează cadril, cât despre smântână, ce pot să spun?! Ciorba pe care am dres-o cu smântâna Danone săptămâna trecută m-a ajutat să lipesc toate cărţile din casă între ele şi apoi, pe toate, de tavan, atâta aracet conţine!!!

In vizita la fabrica Danone from razvanbb on Vimeo.

Mă simt datoare să spun că acest text a fost sponsorizat de Institutul pentru Încurajarea Libertăţii de Exprimare din Coreea de Nord în colaborare cu un grup de veveriţe vesele din Narnia. Charlie şi Fabrica de Ciocolată sunt, de asemenea, responsabili şi, la fel, Fraţii Grimm.

NB Ca să nu existe discuţii, ce-aţi citit mai sus e un pamflet. Adevărul despre ce am văzut la Danone e în articolul ăsta.

Anul trecut, de ziua mea, eram pe coclauri cu Redescoperă România. Dincolo de petrecerea pe care au organizat-o colegii din haită, mă gândeam că e primul an în care nu ajung la mama să-i spun Săru’ mâna că mi-a dat viaţă (şi s-a şi chinuit ceva cu ocazia respectivă!), fiindcă, deşi ziua noastră, eu cred că mamele sunt eroinele din poveste. Până la urmă, eu n-am nici o amintire de atunci, cu siguranţă nici un merit!, n-am făcut altceva decât să vin şi să ţip!

Aşa că, anul trecut, de pe coclauri, cu ajutorul lui Mugur Frunzetti de la Floria, i-am trimis mamei un buchet de flori, mulţumindu-i că exist şi, da, s-a lăsat cu lacrimi.

Anul ăsta, dacă nu mă răpeşte vreun extraterestru sau ceva, sunt acasă de ziua mea, deci pot să livrez personal florile, nu e vorba despre asta, ci despre ideea celor de la Nokia care mi-a adus alte amintiri în minte:

În şcoală, în gimnaziu, am avut o super dirigă, profesoară de muzică, Valeria Bartzer pe numele ei. Se ocupa, cu multă energie, de corul şcolii (eram solistă la vocea 1 şi, da, mai ştiu şi acum cântecul cu care am câştigat nush ce Cântarea României), de formaţia de block flute şi de noi, nişte neastâmpăraţi curioşi care se credeau buricul pământului. Ziua dirigii era chiar pe 8 martie, aşa că noi îi organizam, în fiecare an, o petrecere-surpriză care, vă daţi seama, numai surpriză nu era! Şi ne chemam şi mamele, că era o serbare mixtă, Ziua Dirigii şi Ziua Mamei. Cântam, făceam mici scenete, spuneam poezii şi ne înghiţeam, foarte des, nodurile din gât.

De acord cu voi, poate că 8 martie, decretată zi a femeii, e o sărbătoare comunistă, trecută la “impuse”, exerciţiu de răbdare masculină şi profit pentru florărese. Dar, dacă le mai aveţi prin preajmă, trimiteţi mamelor voastre nişte flori mâine sau măcar o fotografie recentă cu voi – uite, Cristi şi Radu de la Foto Union sunt specialişti în Portret (de femeie).

Garantat, mamele se vor bucura la fel de mult, dacă nu şi mai mult fiindcă, ştiu eu, le e mai dor de noi decât ne spun nouă! Ca să nu ne supere, cumva :)

Fiindcă uneori şi fetele serioase chicotesc. Mylene Farmer a vândut mai mult de un milion de copii din fiecare dintre albumele ei, iar când a făcut clipul ăsta avea 47 de ani. Una dintre cele mai de succes artiste şi totuşi a reuşit să rămână în atenţia publicului fără scandal şi fără să facă public nici un detaliu despre viaţa ei personală. Despre care nu se ştie nimic. Adică nu e cu VEZI AICI, îmi pare rău!

Mi-ar plăcea să aibă un concert în România, deşi nu mi-e foarte clar cam câtă lume ar veni..